Ideea de oraș – un loc stabil unde oamenii trăiesc, lucrează, fac schimburi și își organizează viața în comun – pare astăzi firească. Însă în realitate, orașele sunt o invenție relativ recentă pe scara istoriei umanității. Timp de zeci de mii de ani, oamenii au trăit în triburi nomade, bazându-se pe vânătoare și cules. Abia acum aproximativ 10.000 de ani, în perioada neolitică, au apărut primele așezări stabile, iar câteva milenii mai târziu, au luat naștere și primele orașe propriu-zise.
Aceste așezări timpurii ne oferă o fereastră unică asupra începuturilor organizării sociale, dezvoltării tehnologiei și formării identității colective. Privind spre ele, înțelegem nu doar cum au evoluat oamenii, ci și de ce trăim astăzi în societăți urbane.
Ce este un oraș și cum diferă de o simplă așezare?
Pentru a înțelege ce înseamnă „primele orașe”, trebuie să stabilim ce deosebește un oraș de un sat sau de o așezare temporară. Un oraș, chiar în forma sa primitivă, implică:
- o populație relativ numeroasă, trăind într-un spațiu delimitat;
- o formă de organizare socială și politică;
- activități specializate, nu doar agricultură;
- infrastructură rudimentară: drumuri, depozite, ateliere;
- relații comerciale și, adesea, un rol religios sau administrativ.
Această complexitate face ca orașele să fie un indicator clar al începutului civilizației.
Çatalhöyük – unul dintre cele mai vechi „proto-orașe”
Unul dintre cele mai vechi situri considerate oraș este Çatalhöyük, în sudul Anatoliei (Turcia actuală), datând de acum aproximativ 9.000 de ani. Deși nu avea străzi în sens clasic, așezarea era dens populată, cu case lipite una de alta, accesibile prin acoperișuri.
Casele erau din chirpici, iar decorarea interioară indică o societate cu preocupări religioase și artistice. Ce este remarcabil la Çatalhöyük este egalitarismul aparent – nu existau diferențe mari între locuințe, ceea ce sugerează o societate fără o elită vizibilă, cel puțin în acea fază.
Acest „oraș” ne arată că organizarea urbană nu a început neapărat cu ierarhie și dominație, ci cu cooperare și coexistență strânsă într-un spațiu comun.
Uruk – începutul civilizației urbane clasice
Pe măsură ce timpul a trecut, orașele au devenit mai complexe. Un exemplu iconic este Uruk, din Mesopotamia (Irakul de azi), fondat în jurul anului 4.000 î.Hr. Uruk este adesea considerat primul oraș adevărat din istorie, cu o populație estimată la 40.000 de locuitori.
Uruk avea:
- ziduri de apărare;
- infrastructură urbană – străzi, temple, piețe;
- o clasă conducătoare și temple monumentale;
- ateliere meșteșugărești și activitate comercială intensă;
- și, foarte important, primele forme de scriere – cuneiforma.
Uruk reflectă momentul în care societatea umană a început să fie condusă de instituții, iar orașele au devenit centre de putere, nu doar locuri de locuit.
Mohenjo-Daro – o surpriză a planificării urbane
În valea Indusului, pe teritoriul Pakistanului de azi, a existat în jurul anului 2.500 î.Hr. orașul Mohenjo-Daro, unul dintre cele mai bine organizate din antichitate. Deși nu a lăsat urme scrise descifrate, structura sa arhitecturală este revelatoare.
Orașul avea:
- o rețea de străzi perpendiculare, bine planificată;
- canalizare avansată, cu toalete și scurgeri în fiecare casă;
- un mare bazin public, posibil folosit în ritualuri;
- cartiere bine delimitate, cu zone rezidențiale și industriale.
Aceste aspecte sugerează o societate foarte preocupată de igienă, ordine și funcționalitate, un contrast puternic cu imaginea haotică pe care o avem despre trecut.
Teotihuacan – misterul megalopolisului din Americi
În Mexicul de azi, între anii 100 și 600 d.Hr., a înflorit Teotihuacan, un oraș de proporții impresionante pentru acea epocă, cu o populație estimată la peste 100.000 de locuitori.
Orașul era organizat în:
- zone rezidențiale și administrative;
- bulevarde largi, precum celebra Alee a Morților;
- clădiri monumentale, ca Piramida Soarelui și Piramida Lunii;
- cartiere etnice, ceea ce arată o diversitate culturală surprinzătoare.
Chiar dacă identitatea constructorilor săi nu este complet cunoscută, Teotihuacan ne arată că civilizațiile americane aveau o capacitate remarcabilă de planificare și coexistență, independent de influențele din Orientul Mijlociu sau Europa.
Ce ne spun aceste orașe despre civilizația umană?
Studiind aceste prime centre urbane, descoperim câteva adevăruri fundamentale despre evoluția socială a omului:
1. Nevoia de ordine și cooperare
Fie că era vorba de construirea unor rețele de apă sau de ridicarea templelor, orașele presupuneau muncă colectivă și reguli comune. Urbanizarea a fost posibilă doar prin apariția unor forme de organizare comunitară și, în cele din urmă, a unei autorități centrale.
2. Apariția specializării
Odată ce hrana era asigurată prin agricultură, unii membri ai societății au putut deveni meșteșugari, preoți, comercianți sau soldați. Astfel, orașele au devenit incubatoare ale diviziunii muncii și progresului cultural.
3. Nașterea identității colective
Religiile locale, arhitectura comună și scrierea au contribuit la formarea unei identități urbane. În primele orașe, oamenii nu trăiau doar împreună – începeau să gândească împreună, să construiască mituri comune și să se identifice ca parte a unei comunități mai mari decât familia.
4. Orașele ca puncte de transformare
Odată formate, orașele au început să atragă resurse, idei și oameni. Astfel, au accelerat evoluția civilizației, devenind noduri de inovare, comerț și influență politică. Practic, fără orașe, progresul uman ar fi fost mai lent și mai fragmentat.